Plan urbanistic pentru pace interioara

E vreun leac pentru impulsivitate? Ca de multe ori imi pare ca o boala. Un fel de ceata care ma locuieste. Cu adresa exacta pe unul dintre drumurile principale din orasul mintii mele. Am vaga banuiala ca e chiar sediul central al mintii mele, in aceeasi zona rezidentiala, evident, cu agitatia si enervatul.... Un adevarat paradis locativ pe care in secret, planuiesc sa il dinamitez, sa ramana...teren viran. Loc de pace pentru verdeata si liniste.

A trai si a scrie

Doua forme de a fi care nu prea pot coexista. De cele mai multe ori, scrisul e un fel de inlocuitor de viata. Acolo unde nu e nimic, scrisul poate croseta viata. Mai mult decat atat, cand e sa fie sa traiesti, scrisul pare o dublura falsa. Cele mai adevarate texte, mai vii...le-am scris cand traiam cel mai putin. Si viata apare , cand esti cel mai baricadat in lumea din cuvinte scrise. Te ia prin surprindere, iti mototoleste toata izolarea si te arunca pur si simplu intr-o furtuna de real care nu te mai lasa sa scrii. Fugi de viata pe care nu o mai ai, in bratele atat de calde si mereu dornice de imbratisari ale scrisului, dar, esti impins brutal din stransoarea virtual iubitoare, in adevaratele atingeri. Ajungi la scris cand e prea dureros sa mai privesti drept in ochi atatea zile fara rost si scrisul te primeste mereu, fara sa te certe pentru ratacirea in viata. Dar e un partener pe care in fapt nu ti-l doresti niciodata, dar fata de care mimezi iubirea absoluta. Sau poate ca o si traiesti....livresc. Dar, Doamne, cat de frumoasa poate fi viata! Si e pentru prima data cand spun si constientizez cu adevarat lucrul asta!

DOVADA!!!!!

Am gasit prin calculator, dovada clara, de netagaduit ca am o inima maaaaare!!!!!! In plus, si piatra poate fi calda, daca e tinuta in brate de cine trebuie!

Acest ghiocel hibernal

Imi traiesc fiecare an, asa cum imi vine, dar si cum ii vine si lui sa ma traiasca. Dar nu prea am exact constiinta faptului ca el tot trece...pana intr-un anumit moment. Deci ma trezesc in zeci de dimineti, dar una dintre ele e mai speciala decat toate celelalte la un loc! E dimineata in care dau drumul la televizor si...il vad! Neschimbat. Anuntand finalul anului. Acoperint de fiecare data, cu jupuiala de pe cateva oi, in fiecare an mai multe...E el! Cu firele de par balai, cu chitara...colinda...toate televiziunile, radiourile, afisele, aproape si ziarele, frigiderele, fast food-urile. Nu stiu, colinda tot!! Cand se intampla dimineata asta speciala, inteleg, cu adevarat, ca a mai trecut un an si incep sa meditez la cum a fost, cum sunt eu dupa inca un an...Si toate datorita lui. Acest vestitor al finalului de an. Ghiocelul hibernal. Oare exista si in timpul anului? Eu mi-l imaginez inchis intr-un cocon tot anul! Si cand vine iarna, simte si paraseste coconul. Primu simte cand vine iarna. O cunoaste! Simte chemarea televizorului, a miilor de spectacole, de emisiuni in care sa se ofere ofranda publicului extaziat de atata talent, stare artistica si shuba de oaie...Deci, ascultati-ma! Sunt sigura pe ce spun aici! De fapt nu el apare cand vine iarna, ci iarna insasi vine numai la chemarea lui!!! In fapt, am ramane fara iarna, NU din cauza incalzirii globale, ci daca Stefan Hrusca ar inceta sa ne mai colinde de sfintele sarbatori hibernale!

Un fel de relatie

Cand se termina dimineata mea si cand incepe a celorlalti? Si e o dimineata universala care se deda usuratic la toata lumea, fara sa aiba prea multe pretentii? O dimineata usuratica, dar talentata si diplomata care stie sa se ofere aproape in egala masura tuturor, fara sa supere pe prea multa lume si chiar fara sa se lase identificata de multi. Daca e aceeasi, stie sa se prefaca in mai multe, in asa fel incat sa para mereu alta, pentru fiecare. Amanta ideala. Dimineata mea e si amanta voastra!

Noaptea mea! A mea! A mea!

In noaptea asta sunt in ceata totala!! Va imaginati cum e cand dispare Casa Poporului? Ei bine, ce nu au reusit multi care au nazuit la macelarirea locasului comunist...face, in doar cateva minute, ceata. Oare lumea exista si dincolo de ceata? Sau acum, exact acum, sunt doar eu intr-un tub care creste spre unde se termina ceata?

Va e dor de o posta?

Incercati in Amzei. E o posta in toata regula acolo, de aia care a existat inca de la facerea pamantului, cu casierite care provin din aceeasi era, un loc in care inca se mai trimit scrisori, se iau alocatii...Astazi am fost la posta din Amzei sa imi platesc lumina, exact ca si cum as fi un om responsabil! Cu alte cuvinte, ce tare! Si in posta aia amarata am retrait o mare parte din viata mea, bucati din ea, despre care uitaseam. Ca am talentul asta, sa sterg cu totul parti mari din viata. Ori ca nu mi-au placut, ori ca m-au plictisit prea mult, ceea ce e si mai grav. Era aglomeratie...ca in orice posta. Adica ce urasc eu din toti rarunchii! Sa stau langa oameni multi! Fitzoasa imi zic unii apropiati...eu doar am zis, dupa ce am intrat in hora...postei, ca dupa ce ies de acolo, o sa plang o saptamana sub dus!! E o asmosfera de aia de birocratie care iti arde pielea. Ingramadeala si sunetul absurd-repetitiv al unei masini care scoate facturi, ca un fel de viata blocata in azi. Ma rog, am trecut peste tentatia initiala de sari pe ghiseu sa imi smulg parul si am inceput sa ma uit in jur. Si, dupa cum spuneam, am intalnit la fiecare ochi aruncat, cate o bucatica din viata mea. Scrisoarea. O chestie care acum imi pare din cartile de istorie, de pe la fratele Stefan...cel maaaaareeee...adica...hmmm... Era un baietzel cu buze frumoase care punea o scrisoare! Si eu puneam scrisori la posta. Si ma bucuram muuult cand primeam scrisori, asa cum ma bucur acum de sms-uri! Am zis ca imi place la nebunie comunicarea prin sms? E noua mea scrisoare. Dupa aia erau niste adolescente, cred ca am fost si eu parte a speciei asteia. Povesteau cum au chiuliut de la ore. Frumos! Si eu am chiulit. Plecam de la chimie si ma asezam sub un copac in curtea scolii si citeam. Deci bucatile astea din mine, exista si atunci cand nu le stiu! Am iesit cu o chitanta in mana afara. Pe cer era un zeppelin. Se desprinsese din mine, sa ma vada de sus.

Cine se mai uita la cer?

Sunt un om al senzatiilor. Decid sa fac ceva, pentru ca anticipez starea pe care o sa mi-o ofere implinirea acelui ceva. Si zilele reusite, sunt zilele in care adun senzatii si imi ofer dreptul sa ma bucur de ele. Zilele nereusite sunt cele in care percep doar actiunile in sine, mecanica lor si nu...mecanismul. Adica beau cafea, nu simt cafea, ma uit la oras si la soare, nu vad oras si soare. Mi-am amintit acum de un prieten din liceu care imi vorbea despre frumusetea de a constientiza ca ai degete. Sa te uiti la propriile maini si sa realizezi minunea degetelor care se misca. Asa cum in dimineata asta, m-am bucurat dupa mult timp, de minunea ferestrei mele spre oras. Ca un ochi mereu deschis, prin care refuz de atatea ori sa ma uit. M-am uitat in dimineata asta. Jumatate din oras vad. Nu stiu ce face cealalta jumatate, dar asta care locuieste sub si in jurul blocului meu, se alinta. Si cred ca in diminetile in care nu o bag seama e ca o pisica de aia care are chef de joaca si nu primeste decat priviri impersonale si un sut in fund daca prietenia ei e deranjanta. Cine mai stie in cate dimineti i-am dat si eu suturi in fund jumatatii mele de oras...

Cum ar fi sa stii ce fel de de dimineata ai sa ai?

Sa ai un fel de briefing inainte sa te trezesti. Si in functie de concluzii, sa decizi daca finalizezi demersul de deschidere a ochilor, plus recapatare a starii de veghe...Daca o sa imi doresc asta de ziua mea, cu precizarea de a fi primit in avans cu 5 luni, cadoul, se pune? Intre timp, fara beneficiile unui astfel de serviciu...intern, duminica dimineata m-am trezit tot eu, asa cum mi-s, adica nu dorita varianta full package, spre care spuneam ca tind. Si cand zic dimineata, ma refer la varianta extrema...4 jumate...La 5 si ceva eram afara, intr-o furtuna, pe care mi-as fi dorit din toata fiinta mea sa o vad la televizor, din patul meu drag, cald, mare, moale...Iuh...Da, nu. Realitatea furtunii se petrecea prin parul meu, si mai peste tot prin jur. Chiar si prin masina mea. Corect spus asa si nu masinii mele. Si asta pentru ca ajunsa in parcare, am dat de masinutza mea, despre care am povestit ca a fost binecuvantata de un sfant parinte, la un semafor, in tot dosul ei. Am dat de masina mea si mai dezmembrata decat de obicei. Furtuna i-a rascolit bucatile din masca din spate si acu...intreaga masca era pe jos. Intr-o balta. Da, dar se mai tinea de masina de niste cabluri sanatoase, prinse in suruburi. Si m-am aplecat si am inceput sa trag de cabluri ca sa pot sa desprind masca, in intentia evidenta de a ajunge la serviciu utilizand mijlocu de transport personal...Nu am realizat la inceput ca aveam inca geanta in mana, geanta care acu se scalda in balta. Ma rog, a fost o lupta, asa cum e viata in genere, nu-i asa? Dar am reusit sa smulg masca...NU a mea, hihi, ci a masinii. Si am pornit la drum, inghetata si murdara de noroi...Pentru ca murdar de noroi era si parbrizul, am zis sa il curat un pic si am dat drumul la stergatoare. Dupa cum spuneam, avertizari in somn nu am primit, asa ca m-am enervat cam rau cand stergatoarele au ramas blocate, undeva la mijlocu parbrizului. M-am oprit la o benzinarie si m-am urcat aproape cu totul pe masina ca sa fortez stergatoarele incremenite sa se alinieze intr-o zona in care sa imi mai lase si mie un mic acces vizual la drumu din fatza...Am reusit, intr-un final inghetat. Am intrat in benzinarie sa achizitionez niste porcarii de mancare/baut. Ei, cum putea sa fie altfel? Sistemu de primit carduri...nu mai primea, decat, eventual injuraturi de la cativa clienti, inclusiv eu. Si in conditiile astea, nu pare totusi rezonabil sa fi primit inca din somn un cod galben, portocaliu, ceva, de...vreme rea? Mototoleam dimineata si o aruncam in prima balta care imi iesea in cale.

Discurs despre tacere

Sunt zile in care nu vreau altceva decat sa tac. Si chiar tac! Asta nu inseamna ca nu vorbesc incontinuu, ca de obicei. Dar e o diferenta clara intre a vorbi si a comunica. Sunt campioana la capitolul vorbit! E in definitiv un fel de carait, care imi vine la fel de natural ca si respiratul. Am ajuns chiar la performanta de a purta adevarate dezbateri, lupte argumentative, fara sa vorbesc. Chiar fara sa ascult. De fapt foarte rar mi se intampla sa ascult. Percep cuvintele celorlati, mimez interesul, chiar intelegerea, combat, contrazic, explic, conving...dar totul din rolul asumat de autist deghizat in creatura cea mai ancorata in realitate. Exista totusi un semn al tacerii mele, ceva care ma tradeaza. Cand vreau sa tac, nu pot sa scriu. Pentru ca in scris, nu pot niciodata sa mimez. Nu pot sa carai. Chiar un prieten imi zicea mai ieri ca, sunt cel mai eu in sms-uri...In fond, vorbitul e un spectacol, pe care daca il asumi il construiesti ca atare. Cu efecte speciale, unduieli de voce, rasete, mimici. Si daca vreau sa tac, las spectacolul sa imi tina locul.

De la mare

Au cam trecut ceva zile de cand m-am intors de la mare, dar am avut atata treaba pe cap, incat nu am mai reusit sa mai scriu. A fost foarte frumos. Am plecat pe la 8, 9 dimineata din Bucuresti. Drumul a fost placut si am condus cam cu viteza...mare. Am ajuns foarte repede la mare. Direct la Vama Veche. Nu mai erau decat niste pescari. Liniste. Caldutz. Valuri cu melodie placuta si atat de familiara. Marea limpede. Undeva intre cuminte si usor nazdravana. Mi-am scos patura din portbagaj si m-am intins pe plaja. Cainii pe care ii cunosc bine, ca ma duc destul de des acolo, erau tare veseli de prezenta mea. Le-am dat cipsuri si s-au linistit. Si am stat vreo doua ore si am incercat sa fiu o parte din peisaj. Nimic mai mult.

Cum mi-am gasit duhovnic

Ar fi trebuit sa povestesc de mare, dar viata mi-o i-a ca de obicei pe dinainte si ma trezesc ca imi face surprize din nou si din nou, si din nou...Eram la stop la intersectia dintre Aviatorilor si Dorobanti. Ascultam muzica si ma gandeam la ale mele...la cele multe ale mele. Cand, vad iesind de la metrou un fost coleg de televiziune. Am fost un pic intrigata sa il vad iesind de la metrou, pentru ca il stiu pasionat de sofat. Si m-am gandit ca...poate are masina accidentata. Nici n-a ajuns gandu la coada ca s-a pus verde la semafor si...am simtit o lovitura puternica. Atat de puternica incat era sa dau cu capul de parbriz. Noroc cu obiceiurile mele sanatoase de sofer responsabil, printre care si...centrura. Am iesit din masina sa il vad pe desteptul care ma lovise. Aveam atatia nervi incat ma mancau palmele de dorul levierului din portbagaj, despre care eram sigura ca s-ar asorta perfect cu fatza boului care ma lovise...Numa, ca...toti nervii mei, care s-ar fi revarsat cu atata gratie...mi s-au adunat intr-un ghem innecacios, undeva in zona gatului, cand l-am vazut pe faptas. Preacucernice parinte, miluieste-ne pe noi. UN POPA. DA!! M-a accidentat un preot. Si urmeaza dialogul. Mentionez ca nervii mei nu sunt prea crestini si s-au revarsat totusi, in toata frumusetea lor asupra fetzei bisericesti. Cu atat mai mult, cu cat am vazut urmarile maiestriei sale - bara mea facuta bucatele, haionul deformat...Primele cuvinte ale lui Bad Man, asa cum ii numeste un preten si el oarecum teolog, au fost 'Eu sunt vinovat!' Mi-am pierdut cumpatu. Normal ca sunteti vinovat! Foarte tare! Asta e chiar culmea! Se mai pune problema asta? Nu intelegeam cum de a reusit sa accelereze asa de tare, atata timp cat mergeam in coloana. Raspunsul faptasului cu sutana a venit senin, inocent - Pai, e o masina foarte puternica...What??? Da, aveti cumva impresia ca va aflati la volanul unui bolid??? Era vorba despre un Opel Zafira...Furia mea era cu atat mai mare, cu cat sunt un om cu o poveste consistenta pe tema asta, acu cateva luni mi-am gasit masina lovita, mai precis, distrusa, in parcare. O desteapta cu un Matiz, imi facuse bucuria. I-am zis asta popei si am completat- Si acu vine un destept si o face din nou. Urlam la el in intersectie. Peste toate, mi-a marturisit cu seninatate ca nu are nici un act la el si ca ...tre sa le i-a de acasa. Si ca sa nu cred ca vrea sa fuga, si acu urmeaza faza tare, apare la mine cu o cruce mare de argint cu pietre albastre. Cand am vazut-o, am crezut ca imi smulg paru din cap cu penseta! Am urlat din toti rarunchii - Du-te Domnle' cu crucea ta de aici! Eu vroiam asigurarea, nu obiecte de pret care erau menite sa imi cumpere increderea. L-am lasat sa plece, cu crucea lui valoroasa, cu tot, sa isi i-a actele si ne-am intalnit peste o ora. Am mers in spatele lui pana la biroul ala de accidente usoare. Frate, credeam ca eu sunt agresiva in trafic. Abia ma tineam dupa el. Pentru popa, 90 km\h, prin oras, era doar un fel de preludiu. Am ajuns la politie si ne-am luat bon de ordine - 124. Era ora 17. Ma mai imblanzisem pentru ca in ora aceea trecusem la programu ala de compasiune - adica incepusem sa vad in amintirile mele, printre aburii de furie, chipul pirdut si rusinat al popei, care pe langa isteriile mele mai suporta si misto-ul scelorlalti soferi, care ii aruncau replici de genul - Vezi parinte, daca ai pacatuit? Si m-am pus cu preotul la o masa, la cafeneaua din sala de asteprare. Am stat acolo pana la 12 noaptea. Timp in care, cred ca am inteles de ce. Am inceput sa discutam. Imi doream de mult sa merg la biserica si tot amanam. Simteam nevoia asta. Nu m-am spovedit de cand eram copil si mergeam la biserica cu clasa si raspundeam la comun despre niste pacate care pareau facute tot cu clasa, nu personal...Tehnici stupide de pedagogie cretina. Ma rog. Ideea e ca daca nu m-am dus eu la Biserica, a dat Biserica peste mine, in cel mai propriu mod posibil. Am descoperit exact parintele pe care il visam. Am discutat mai liber decat imi puteam imagina despre toate durerile mele, toate framantarile, pacatele. Nu m-a judecat, mi-a raspuns povestindu-mi cu o sinceritate debordanta experientele lui, personale. A fost o discutie ca intre prieteni vechi. Orele au zburat ca si cum nu ar fi fost. Am trecut de la povesti despre vietile noastre, contre filosofice, pana la momente haioase in care preotul mi se dezvaluia ca om, ca om frumos! Imi spunea, la un moment dat, despre cum vecinii lui mai putin...credinciosi ii tot furau bucati din masina. Intr-o nopte i-au furat, de exemplu, stergatoarele. S-a enervat atat de tare, ca le-a lasat un bilet pe parbriz - "Daca nu imi aduceti inapoi stergatoarele, ma rog la Dumnezeu, sa va ia dracu!" Am hotarat sa ma duc sa ma spovedesc la el. O formalitate, in fond, pentru ca deja i-am spus cam tot ce am pe suflet. A fost ca o minune. Asa cum se intampla multe lucruri in viata mea. Si cred ca stiu si cine are grija sa fie asa.

Si stiti care a fost motivul accidentului? UN CHINEZ! Preotul vazuse un chinez cu fatza ciudata pe banca de langa semafor si se benocla la el sa vada de e femeie ori barbat, cand a intrat in saracu meu Polo. I-am zis preotului, un pic inspaimantata - Daca era diavolul? "Cred ca v-ati uitat la prea multe filme", a replicat razand tot, duhovnicul meu.

Plec la mare. Acum.

Am venit de la serviciu. Din cauza de explozie la Deva, deci subiect tensionat...ultima ora, blaaa, blaaa, mi-a sarit somnu. Plec la mare! Chiar acum, sa mai culeg scoici, sa imi fie frig de ala umed, de mare...Am un mesaj pentru lume...E scris pe plasa din imagine...

Povestea cafelei mele

Ce are cafeaua asa bun? Si nu ma refer aici la compozitia chimica...Are cafeaua asta ceva bun tare, care te face sa o vrei mult-mult, din ce in ce mai mult...E mai tare decat dragostea, care cica tine numa 2, 3 ani...Starea de cafea tine, frate! Pe mine, cel putin ma tine de muuult...Ii sunt credincioasa, fidela, de ani de zile...Desi a fost o pauza in relatia noastra, decisa de mine. O pauza de aproape trei ani. Atat cat a durat iubirea. Ma rog, sa nu divaghez. Sa povestesc mai bine. Cum a inceput relatia noastra. Eu eram un copil hiperactiv, cu tensiune mica... Mda, pe scurt, cam asta eram. Si pentru ca vorbeam si atunci la fel de mult ca si acum, in acelasi stil - vrute si nevrute..., pe la 5, 6 ani am ajuns sa ii povestesc medicului care imi examina vesnica raceala, ca am ameteli. Mi-a luat tensiunea si a observat ca e foarte mica. Mi-a recomandat sa beau cate o gura de cafea pe zi. Recomandare pusa in practica aproape instant, chiar in aceeasi zi. Si asa am semnat certificatul de nastere a unui viciu. Pentru ca daca e sa imi placa ceva, nu ma pot opri din vrut si luat si consumat si...am trecut lejer de la o gura pe zi, la...3 halbe DE CAFEA pe zi, in liceu. Atat obisnuiam sa infulec in liceu. Si nu era un gest mecanic...doar o obisnuinta... NU! Era o scufundare depravanta intr-o dependenta cultivata cu interes. In liceu citeam mult. Citeam si beam cafea. Ajunsesem sa le asociez pe cele doua. Paginile aveau gust de cafea, cafeaua continea toate povestile de care aveam nevoie. Rasfoiam cafea si beam carti. Cafeaua avea si o dimensiune erotica. Imi oferea de cate ori aveam chef sarutul neconditionat al unui gust care ma infiora chiar si atunci cand inca nu depasise stadiul de parfum. Asa ca, pentru mine, anii liceului au parfum de cafea. Nu ma puteam opri din ea si beam pana mi se facea rau. Cand mai trecusera anii, am cunoscut pe cine trebuie si...mi-am luat ramas bun de la cafea, intr-o dimineata, brusc. Fara sa pregatesc momentul. Cea mai socanta despartire posibila, de aia de ramai fara sa mai intelegi nimic. O relatie perfecta pe care o incheiam din senin, asa. Au urmat multe zile in care eu o ignoram, ea ma privea din dulap cu un fel de ochi plansi. Iar eu aveam si un fel de mandrie tampita si trambitam pe toate drumurile ca, desi e un partener atat de bun, nu mai am nevoie de ea. Acum un an si ceva s-au incheiat cei trei ani. Acum traiesc iar cu si din cafea.

UN izvor nesecat de penibil...

Oare am eu o problema? Am plecat ca de obicei, ma refer aici la obiceiul saptamanii asteia, de la serviciu, cand a dat buzna dimineata...Adica pe la 7. In drum spre casa, am trecut prin Amzei, sa fac niste banale cumparaturi, cand am iesit in Magheru, in mijlocu intersectiei, dansa o albina uriasa. Stiu ca am imaginatie, da de data asta nu era vorba de rodul mintii mele jucause. Era chiar un nene imbracat in albina, care fugea printre masini...Aparitia asta anticipa o experienta initiatica, ce urma sa imi marcheze intreaga existenta. Nimic nu era sa mai fie la fel...Sa detaliez. Am ajuns acasa si am dat drumul la televizor...nu pe geam de la etaju 16, cum era sa imi doresc ceva mai tarziu...ci...sa nu ma judecati aspru...pe OTV, deci cam ceva asemanator. Numai ca in cazul asta, eu urma sa fiu cea in cadere si nu cutia cu multe culori, locuita de diversi omuletzi...Da ce omuletzi!!! Era o emisiune numita - Star Musik. Titlu care promitea ce va sa vina. Dintr-o data a aparut pe ecran, nu o albina usiasa ca in intersectie, ci o femeie cu mustatza! Pe Dumnezeul meu, nu exagerez! Era gatita, cu sacou rosu, pieptanata oarecum, canta despre Fecioara Maria si...avea mustata. In rest...machiaj de zi...casual...Am crezut ca sunt eu obosita si am mai zabovit pe post sa ma lamuresc. S-a retras tanti, cu mustatza ei, cu tot, a aparut dupa aia, un popa, care canta printre niste boscheti poetici, ca cica sa fim bucurosi...Cand sa incep o exegeza a argumentelor pe care le aducea in sprijinul conceptiei sale existentiale, hop, a aparut un june, filmat doar cu juma de cap, spre trei sferturi, care lansa cu foc urmatoru mesaj - citez acu -"E primavara in inima mea si vreau sa va ofer ceva, in semn ca va iubesc, un cantec va daruiesc!" Dar, vai, chiar nu trebuia! Adica, ce am putea face sa nu mai simti nevoia sa oferi vreodata pe lumea asta si pe altele posibile, viitoare, niciodata nimic!!!!!! Si cand sa zic impacata, ca...gata, mai prost de atat nu poate canta nimeni vreodata, nici macar vreo tanti cu mustata...chiar si una asortata cu nuanta vopselei de par...Apare un alt talent, cu un alt tip de masaj, de aceasta data erotico-astronomic - "Ne ramane carul mare, cuibusor de dragoste." Mesaj completat de o alta talentata prestatoare care ma informa ca "Nici un urcus al vietii nu ma va ingenuchia" Da pe cand era aia a lu Columbeanu mica...ma refere la nevasta, nu era la moda cantecul asta??

Searchin' my soul...oh, oh...baby....

Mi-l doream mult! Atat de mult, incat devenise insuportabil. Fiecare secunda care trecea era un chin. Un chin placut, insa...Nu puteam sa ma gandesc decat la senzatia de a-l avea. Inchideam ochii si il simteam cum imi patrunde lumea, usor, ca un fior care ma valsa desculta. Fara el, auzeam mult prea tare decorul imperativ al noptilor inregimentate obraznic intr-un rol nemeritat de zi. Puteam fara vreun efort special sa ii ghicesc umbra promisei prezente si numai ea singura ma facea abia sa mai pot respira. Stiam ca pot sa il am oricand si asta ma facea sa il vreau si mai mult, dar ma indemna sa imi si aman colapsul in placere...Imi maream placerea, amanad-o. Imi implineam dorinta, savurand drumul pana la consumare. Transformam scena in care era sa fie al meu, intr-un festival de senzatii si scantei de stari, asta in timp ce, in fapt, stateam functionareste la birou si imi executam cuminte, Doamne cat de cuminte, atributiile profesionale. Cele mai salbatice momente care au existat vreodata, pe lume, locuiau in spatele privirii mele care mima perfect realitatea. Cand am simtit ca nu mai pot, ca era destula, suficienta asteptare acumulata, ca provizia cu nerabdare dadea usor pe afara, m-am ridicat brusc si am iesit. Am pornit inspre el, pentru ca niciodata nu imi e teama sa fac eu drumul...Simteam, proiectam in detaliu, cum la finalul pasilor mei imi voi gasi, regasi, pierzania, un rece dulce, un amar fierbinte. Muzica de pe sub piele, fredonata mai mult ghicit, pentru ca adevaratul cantec avea sa ma supuna cu totul, doar peste cativa pasi. Dar niste pasi prin ceata, pentru ca intre mine si el, intotdeauna se unduia corpul placut, recunosc, al cetii... Amandoi treceam prin ea inainte sa fim in noi, un fel de adulter consimtit. Drumul ajunsese pe sfarsite si il aveam acum in privire, il tineam stras in ochi, de teama ca vreun clipit sa nu imi reverse prea repede tensiunea, asteptarea si tot ce reusesem sa culeg cu atata gija din mine. L-am atins mai intai usor, cu respiratia sacadata apoi l-am lua cu totul, agresiv, i-am atasat castile urechilor mele dornice si am apasat...apasat...pe butonul fermecat - PLAY. Mp3 playerul meu...locul din care imi canta Barry White si Vonda Shepard, de fiecare data cand vreau sa demsionez din sunetul ascutit, sec, obositor si inutil al decorului....

Vreau sa scriu si nu vreau.

Vreau sa vorbesc si nu vreau. Vreau sa plec si nu vreau. As mai si sta, da parca nu vreau. Mi-e si somn, dar clar nu as dormi. Ma gandesc cu drag la pat, da nu m-as baga in el. As bea apa, dar nu vreau. As face drumul pana acasa, da nu pot. M-as enerva putin, da parca nu am motiv. Mi-as gasi motiv, da nu am chef. UPS, tocmai m-am enervat...Deci asta e solutia, faci ceva, cand se face de la sine...

Mama, ce de-a noapte!

Am ajuns acasa pe intuneric, pe la 7 dimineata am adormit, m-am trezit la 6!!! Adica nu am calatorit in revers, in timp, o ora...desi cand m-am trezit cam asta era impresia. Somnul meu impleticise intunericul de rasarit cu cel de apus, asa cum ploaia drumului meu spre casa, imperechease chiar in fata mea stopurile taxiurilor, cu lumina rosie a semaforului, intr-o lasciva imbratisare pe caldaramul din fata masinii mele dornice...M-am trezit confuza, speriata si revoltata. Confuza pentru ca imi dadea cu virgula la faza cu ziua, adica nu ma prindeam unde e pitita. Speriata pentru ca ma gandeam ca poate conceptul de zi a existat pana acum doar in imaginatia mea. Adica daca doar asta e? Noapte? Si ziua era doar modul in care mintea mea ma salva de prea mult negru. Si acu ma lovise realitatea in moalele capului si vedeam cu adevarat numai ce este. Adica un prea plin de noapte. Apoi, revoltata, pentru ca fusesem usuratica, peste masura de usuratica! Ma lasasem in voia somnului, sa isi faca de cap cu mine, dupa cum a vrut el, atatea ore!!! In plus, revolta pentru ca somnul e mai mult decat un amant motivat, e un fel de moarte pe care o invit in mine cu buna stiinta, desi mi-e clar ca e o relatie nepotrivita si ca nu pot fi niciodata de acord cu tacticile ei de a ma instraina de mine in asa hal incat sa nu mai stiu in patul carei zile, nopti cu masti de zile, m-am trezit!

Bla, cu talent disel

Oare cum se simte masina cand nu are ulei de motor? Da cand nu are combustibil? Da cand i se arde vreo siguranta? Da cand o dai in gropi? Da cand are pana? Da cand e murdara rau? Incerc sa asociez senzatia mea de somn cu ceva din lumea de tabla cu motor. De ce am ajuns la comparatii de astea? DE SOMNNNN!!!! Masina citeste stiri la 5 dimineata, in timp ce eu imi forjez motorul prin gropi...

Despre shofat - shtirista sau tirista?

EU = SOFER!! O spun din toata inima! Iubesc sofatul! Iubesc masinile! Uneori, mai mult decat pe oameni...in sensul in care prefer de multe ori sa ma plimb aiurea cu masina, sa cutreier drumuri impersonale, decat sa stau de vorba cu un prieten. Imi place tot ceea ce presupune condusul unei masini- responsabilitate, atentie, curaj ( pe alocuri tupeu), viteza cu care trebuie sa iei decizii...E totul pe placul meu, eu, omul care abia are rabdare sa respire...Masina imi ofera liniste, agitatie, viata, relaxare...toate la un loc, intr-un pachet pe care nu il pot refuza niciodata. E forma mea de evadare din orice. In sine, masina e o chestie misto prin faptul ca iti ofera intimitate, in orice loc, indiferent de cat de strain iti e...Am mers acum cateva saptamani cu metroul si ma simteam parca as fi in fundul gol. Adica eram langa zeci de necunoscuti, fara protectia tablei cu motor. Prin spatiul meu intim, se plimbau in voie diversi, fara ca eu sa am macar posibiliatea de a inchide geamurile, de a bloca usile...sau de a da drumul la stergatoare, atunci cand vreo tanti isi freaca fundu mare de mine...

De undeva de sus

Etajul 16. Da! Stau la etajul 16, pentru ca imi place inaltimea. Vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa ma arunc de pe balcon cu parapanta, undeva intre mult iubitul dus si cafea ...Dar, pana atunci, ma bucur de priveliste. Incredibil de frumos, mi se ofera cate un cer si un soare in fiecare zi, plus juma de Bucuresti (care by the way pare nepopulat de la inaltimea aia, imaginati-va satisfactia...). Astazi a fost cer frumos. Si ieri. Alaltaieri nu mai stiu, pentru ca nu aveam chef de cer. Etajul 16. Cel mai frumos e cand nu functioneaza lifturile. Cele trei. Legatura mea cu lumea reala, cu ...ipostaza de individ responsabil, cu picioarele pe pamant! In seara asta NU au functionat si mi-am folosit picioarele pentru realitatea scarilor. 16 etaje. O caruta de usi. O gasca de vieti dincolo de usi. In fiecare apartament cate o realitate, cu ceruri si sori, straine mie, totusi. O serie de drumuri pe care nu le voi cunoaste niciodata. Desi...simteam ca in timp ce coboram scarile alea nenorocite si nenumarate, era ca si cum as fi trecut printr-un rezumat al propriei vieti si ca as fi avut libertatea sa intru in oricare dintre cele multe apartamente. Numai ca niciunul nu mi se parea potrivit si continuam coborarea....In tot acest timp, apartamentul meu ramasese gol. La etajul 8 cineva asculta Riders of the stroooormmm, tam, tam...Am ajuns in strada, unde era frig si luna rece. In masina, mai precis chiar in radio, ma astepta Gun's cu o primire patetica...Don't cry tonight!

Am primit o floare

Am primit o floare acum cam o luna. O orhidee. Adica planta intreaga, cu tot tacamul…prin asta intelegandu-se radacina plus ghiveci…Planta de aia de crescut, udat, adica o chestie vie, fata de care trebuie sa fii responsabil. Cand mi-a fost inmanata, fatza mi-a intrat in modulul potrivit momentului- vai, ce frumos, multumesc, minunat….bala, bla. In spatele figurii atat de compatibile contextual se desfasura o adevarata scena de thriller…Imi aminteam de ultima mea victima. O floricica mica, albastra, vioaie, prietenoasa si cu potential de a fi vie pentru ceva vreme. Imaginea ei, in ziua in care mi-a fost inmanata imi zvacnea obsesiv, in spatele privirii corecte de om recunoscator, adica mai mult de femeie impresionata, ca florile sunt pe placul genului, e un stiut etern. Floarea albastra, aproape eminescian albastra, incepea sa se reverse, mi se exteriorizase si il ingurgita in tihna pe cel care n-avea habar de thrilleru meu si vedea in fapt o domnitza cu un suras dulce si ochi de caprioara. Ca o paranteza, e cam trist sa il crezi innocent pe cel din fata ta, spun asta in cunostinta de cauza…mea. Revenim la floarea albastra care a ajuns asadar la mine in casa, chiar in dormitor. In dormitor, poate chiar pentru ca asa speram sa nu uit de viata ei, sa ma implic, sa dezvolt o relatie serioasa, durabila, cu toate ca ma rodea gandul ca o relatie inceputa in dormitor nu prea poate sfarsi decat ca un fel de sex pasager. Si chiar asa a fost. Floarea albastra a fost un one night stand. Mi-a placut o noapte compania ei. Imi parea motivanta, incitanta prin noutatea ei. O aventura, pe care a doua zi deja era sa o consider prea complicata ca sa merite. In fond nu exista compatibilitate si nici o pasiune initiala, vreun story anume care sa ma fi ajutat sa o transform in obsesie. Tot paranteza, e placut sa traiesti pe baza de obsesie. Suna ciudat, poate, dar o sa dezvolt candva, adica altcandva. Deci floarea albastra mi-a parut inca de a doua zi dimineata, o prezenta pe care nu o puteam accepta. Sigur, noaptea petrecuta impreuna a fost impecabila! Super misto! Da nu ma vedeam privind-o in petale in fiecare zi. Si parca si ea era constienta ca nu o sa mearga…Ca nu e potrivita pentru mine. Incompatibilitate. Da, sigur nu de dormitor. Asa ca mi-am pus in gand, pervers, sa o ucid chiar in dormitor. Am pus langa ea un pahar cu apa. Si nu am udat-o niciodata. In schimb, ma uitam in fiecare zi la ea, sa vad cum se usuca. Ma soca intr-un fel rezistenta ei. A murit greu. Am sters urmele prezentei ei in dormitor, a ramas insa intacta undeva in mintea mea, capabila inca sa imi mai haleasca interlocutorii, pe neasteptate asa…Mai ales daca interlocutorii imi ofera flori. Nu am putut sa refuz orhideea. Asta era altfel. Parca mai hotarata. Si mov. Deci clar nu eminesciana…NU a mai ajuns direct in dormitorul meu. Am hotarat sa pastrez o relatie mai casta. Bineinteles ca ma gandeam tot sa o ucid, dar parca nu simteam ca pot sa ii ofer o noapte in dormitor. Am pus-o in bucatarie. Inedit. Aproape de sursa de apa…Chiuveta…Fantana urbana. Aceesi tactica. NU am udat-o saptamani in sir. Numai ca florile ei mov au ramas la fel de vii…Ma uitam socata, din ce in ce mai socata la ea, cum nu se usuca. Parea chiar multumita, adica, un fel de sfidare pana la urma. TUPEU! Traia in ciuda mea, care nici macar nu i-am lasat placerea unei nopti in dormitor. Nu a murit nici acum. E si mai frumoasa. M-am enervat. Mi-a castigat resprectul. Am inceput sa o ud.

Cum ar fi, daca ar fi? Si alte derivate...

Care e faza? Cum se traieste si mai ales cand? Si ce presupnune asta? Zilele in care nu am nimic de facut, adica in care nu am chef sa fac nimic, se pun si alea? Sau sunt paranteze in a vietui? Si daca am mai multe paranteze de astea, inseamna ca …ma prelungesc in a vieti? Adica las pe mai tarziu? Pun deoparte? Sau ratez? Omit sa…vietuiesc si ma pun pe mine insami in paranteza, adica ma suspend din demersul imperativ…pentru care am si semnat de primire…adica demersul de a…vietui? Sau exista viata in paranteza?