Am ajuns acasa pe intuneric, pe la 7 dimineata am adormit, m-am trezit la 6!!! Adica nu am calatorit in revers, in timp, o ora...desi cand m-am trezit cam asta era impresia. Somnul meu impleticise intunericul de rasarit cu cel de apus, asa cum ploaia drumului meu spre casa, imperechease chiar in fata mea stopurile taxiurilor, cu lumina rosie a semaforului, intr-o lasciva imbratisare pe caldaramul din fata masinii mele dornice...M-am trezit confuza, speriata si revoltata. Confuza pentru ca imi dadea cu virgula la faza cu ziua, adica nu ma prindeam unde e pitita. Speriata pentru ca ma gandeam ca poate conceptul de zi a existat pana acum doar in imaginatia mea. Adica daca doar asta e? Noapte? Si ziua era doar modul in care mintea mea ma salva de prea mult negru. Si acu ma lovise realitatea in moalele capului si vedeam cu adevarat numai ce este. Adica un prea plin de noapte. Apoi, revoltata, pentru ca fusesem usuratica, peste masura de usuratica! Ma lasasem in voia somnului, sa isi faca de cap cu mine, dupa cum a vrut el, atatea ore!!! In plus, revolta pentru ca somnul e mai mult decat un amant motivat, e un fel de moarte pe care o invit in mine cu buna stiinta, desi mi-e clar ca e o relatie nepotrivita si ca nu pot fi niciodata de acord cu tacticile ei de a ma instraina de mine in asa hal incat sa nu mai stiu in patul carei zile, nopti cu masti de zile, m-am trezit!
2 comentarii:
Cred că fiecare dintre noi dezvoltă o relaţie "nepotrivită" cu timpul. Fără să vreau, povestea nopţii dimineţilor tale m-a îngândurat şi m-a pus în faţa unei amintiri (cu care am tot o relaţie, dar potrivită:).
Era seară, târziu şi linişte în camera mea, eram aproape să adorm şi se auzea în toată încăperea ticăitul legănător al ceasului. Nu-l mai pusesem să mă trezească dimineaţa, urma o zi în care nu lucram, iar ceasul meu deşteptător din această pricină părea mai relaxat. Sunetul pe care-l făcea era monoton, mai lin, mai cumsecade. De parcă s-ar fi aşternut să-mi spună o poveste.
Şi-atunci s-a întâmplat. De-o dată ceasul s-a oprit (nu-l mai întorsesem) şi am surprins exact momentul, fracţiunea aceea de secundă, când ticăitul mecanismului a încetat. Câţi dintre oameni, m-am întrebat încântat în seara aceea, au avut şansa aceasta rară de a surprinde tocmai clipa unică a ultimului ticăit al unui ceas al cărui arc i s-a destins perfect?
Hm, timpul ăsta se mai şi opreşte, nu?!
@ MIhai
Daca se opreste ceasul? Dar cine e ceasul? E un fel de popa, care in loc sa ne intermedieze relatia cu Dumnezeu, ne-o intermesiaza pe cea cu...timpul. Pentru ca, intrevederile directe cu timpul, ne-ar lasa fara ceas. Si fara ticaitul lui nevrotic am primi o liniste de care nu suntem in stare.
Trimiteți un comentariu