Sunt zile in care nu vreau altceva decat sa tac. Si chiar tac! Asta nu inseamna ca nu vorbesc incontinuu, ca de obicei. Dar e o diferenta clara intre a vorbi si a comunica. Sunt campioana la capitolul vorbit! E in definitiv un fel de carait, care imi vine la fel de natural ca si respiratul. Am ajuns chiar la performanta de a purta adevarate dezbateri, lupte argumentative, fara sa vorbesc. Chiar fara sa ascult. De fapt foarte rar mi se intampla sa ascult. Percep cuvintele celorlati, mimez interesul, chiar intelegerea, combat, contrazic, explic, conving...dar totul din rolul asumat de autist deghizat in creatura cea mai ancorata in realitate. Exista totusi un semn al tacerii mele, ceva care ma tradeaza. Cand vreau sa tac, nu pot sa scriu. Pentru ca in scris, nu pot niciodata sa mimez. Nu pot sa carai. Chiar un prieten imi zicea mai ieri ca, sunt cel mai eu in sms-uri...In fond, vorbitul e un spectacol, pe care daca il asumi il construiesti ca atare. Cu efecte speciale, unduieli de voce, rasete, mimici. Si daca vreau sa tac, las spectacolul sa imi tina locul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu