De undeva de sus

Etajul 16. Da! Stau la etajul 16, pentru ca imi place inaltimea. Vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa ma arunc de pe balcon cu parapanta, undeva intre mult iubitul dus si cafea ...Dar, pana atunci, ma bucur de priveliste. Incredibil de frumos, mi se ofera cate un cer si un soare in fiecare zi, plus juma de Bucuresti (care by the way pare nepopulat de la inaltimea aia, imaginati-va satisfactia...). Astazi a fost cer frumos. Si ieri. Alaltaieri nu mai stiu, pentru ca nu aveam chef de cer. Etajul 16. Cel mai frumos e cand nu functioneaza lifturile. Cele trei. Legatura mea cu lumea reala, cu ...ipostaza de individ responsabil, cu picioarele pe pamant! In seara asta NU au functionat si mi-am folosit picioarele pentru realitatea scarilor. 16 etaje. O caruta de usi. O gasca de vieti dincolo de usi. In fiecare apartament cate o realitate, cu ceruri si sori, straine mie, totusi. O serie de drumuri pe care nu le voi cunoaste niciodata. Desi...simteam ca in timp ce coboram scarile alea nenorocite si nenumarate, era ca si cum as fi trecut printr-un rezumat al propriei vieti si ca as fi avut libertatea sa intru in oricare dintre cele multe apartamente. Numai ca niciunul nu mi se parea potrivit si continuam coborarea....In tot acest timp, apartamentul meu ramasese gol. La etajul 8 cineva asculta Riders of the stroooormmm, tam, tam...Am ajuns in strada, unde era frig si luna rece. In masina, mai precis chiar in radio, ma astepta Gun's cu o primire patetica...Don't cry tonight!