Doctrina minciunilor

De ce poate simti cineva nevoia sa minta? Bineinteles ca intrebarea mea pare una dintre cele mai mari infantilisme posibile. Mai ales daca vorbim despre un politician, in cazul caruia minciuna pare un fel de virtute. Joi, inceput de ianuarie. Marea zapada. Am plecat la serviciu la 5 dimineata. Era nebunie afara. Ningea, viscolea, abia mi-am gasit masina sub nameti, am curatat-o si m-am incumetat la drum. A fost, cred, cea mai grea experienta din viata mea scurta, ce-i drept, de sofer. Cred ca am facut la ora aia, 30 de minute din Unirii pana in Baneasa. Nu pot sa explic cam cum se comporta masina. Aveam control asupra ei, cat ai asupra unei sanii pe alunecus. Tare m-am bucurat cand am ajuns la serviciu, numai ca de abia in spatele Antenei am dat de greul cel greu. Unde sa parchez, m-am blocat in zapada, am tras de masina de aveam impresia ca o sa crape motorul. Am izbutit intr-un final. In redactie era nebunie, telefoanele sunau permanent. Oameni din capitala uluiti de ce se intampla pe strazile Bucurestiului, cum ninge de rupe si masinile de deszapezire nu apar sa curete...In jurnalul de 9 l-am avut la telefon pe insusi Adrian Videanu. Primarul general! Aveam multe curiozitati. Cum Dumnezeu de interventia echipajelor de deszapezire, vreo 400 dupa cum glasuia primarul, nu se vedea nicaieri, nici macar pe marile bulevarde. Domnul primar parea foarte implicat, stia care e situatia, imi dadea explicatii. L-am intrebat daca a iesit el insusi prin Bucuresti. A zis ca DA. Se circula greu, dar asta e, se intevine. Nu a condus el masina, ca are sofer. Domnul primar era impacat! Vazuse situatia pe teren si ne putea povesti cum stau exact lucrurile pe teren. Isi facuse datoria de edil fruntas! Marmota invelea ciocolata in folie si Videanu deszapezea nisipurile din Dubai...